În prezent Bugeacul înfăţişează, din punct de vedere etnic, un tablou extrem de pestriţ, dar „polietnismul” este unul creat în mod artificial, adică el reprezintă o urmare a unei politici de stat orientate spre diversificarea etnică a populaţiei pe seama băştinaşilor români, mai ales, în perioada ocupaţiei ruso-sovietice şi ucraineşti „samostiinice”. Pe parcursul secolelor anterioare anului 1812, în regiune, alături de românii autohtoni, conlocuiau reprezentanţii mai multor grupuri etnice. Numărul lor, însă, niciodată nu l-a depăşit pe cel al băştinaşilor.

Geto-dacii au constituit cea mai veche populaţie atestată documentar. „Părintele” geografiei Strabo a scris despre ei ca despre autohtonii acestei regiuni. Geţii făceau parte din ramura de miază-noapte a tracilor care populau aproape întreaga peninsulă Balcanică. Pînă în ziua de astăzi în literatura de specialitate se poartă discuţii privitor la identitatea daco-geţilor. Una este cert: chiar dacă aceste două etnonime defineau două popoare diferite, acestea, totuşi, erau înrudite îndestul de aproape pentru a fi identificate de către unii autori ca unul singur[i]. Pe litoral, în coloniile şi emporiile comerciale, locuiau grecii care, de altfel, se străduiau să întreţină relaţii paşnice cu războinicii băştinaşi. Între daco-geţi şi coloniştii greci se făcea un comerţ intens reciproc avantajos.

În perioada elină şi elenistică a antichităţii pontice, stepele Bugeacului i-au atras pe nomazii sciţi care făceau parte din familia de limbi iraniană. Ei au fost urmaţi de rudele lor sarmate care au intrat în contact (nu prea paşnic, de altfel) cu „Pax Romana”. Timp de cîtreva secole, interfluviul Pruto-Nistrean i-a găzduit pe bastarni. Aceştia erau un conglomerat răzleţ de triburi ale vechilor germani al căror masiv principal popula teritoriul dintre Rin şi Elba.

STEPA BUGEACULUI ÎN PERIOADA MARII MIGRAŢIUNI A POPOARELOR ŞI MITUL DESPRE GAGAUZ YERI („PĂMÎNTUL GĂGĂUZILOR”)

Începînd cu secolul III după Hr., civilizaţia greco-romană este zguduită din temelii de valurile succesive ale popoarelor de stepă. Pînă la urmă, acestora le-a reuşit, la un inerval de peste un mileniu, să ducă la pierzanie ambele imperii apărute pe ruinele „Pax Romana” – Imperiul Roman de Asfinţit şi cel de Răsărit numit de savanţi Bizantin.

Coridorul Bugeacului devine calea prin care migratorii nomazi veneau din Marea Stepă pentru a lua cu asalt fruntariile Imperiului Roman. Acest asediu a fost cel mai îndelungat din istoria omenirii. De începutul Marii Migraţiuni a Popoarelor este legată şi prima apariţie în regiune a oguzilor, fapt folosit de către aşa-zişii „istorici” din tîrguşorul Comratului pentru a afirma că stepa Bugeacului este, nici mai mult – nici mai puţin … protopatria găgăuzilor!

La mii de kilometri depărtare de interfluviul pruto-nistrean, undeva între munţii Altai şi pustiul Gobi, este situată patria străveche a tuturor popoarelor turanice (turcice). Strămoşii acestora se îndeletniceau cu creşterea vitelor care în acea perioadă avea un caracter extensiv şi necesita suprafeţe întinse de păşuni. Orice secetă sau mărire a populaţiei atrăgea o revărsare centrifugă a acestora pe teritoriile popoarelor învecinate. Astfel, lua naştere o reacţie în lanţ asemănătoare cu un val tsunami. Cu cît acest val ucigaş se depărtează de epicentrul seismului care l-a provocat, cu atît puterea lui este mai mare şi mai distrugătoare.

Din această stepă s-a pornit în secolul IV un val tsunami care a distrus totul în calea sa – de la poalele Altaiului pînă la cele ale Alpilor. Este vorba, desigur, de hunii lui Attila, supranumit de către contemporani „Biciul lui Dumnezeu”. De fapt, hunii propriu zişi au alcătuit numai nucleul hoardelor de nomazi care au izbutit să spargă limesul roman. Acesta a rezistat mai bine de două secole în faţa formidabilului asalt din partea germanilor.

Printre sumedenia de aliaţi voluntari şi nu prea ai hunilor s-au aflat şi oguzii. Ei au fost, însă, numai unii dintre cei mulţi. După înfrîngerea de pe Cîmpiile Catalaune din anul 451 după Hr. şi moartea lui Attila, megaimperiul hunilor s-a destrămat şi nomazii turanici s-au retras în stepele şi deşerturile Asiei Centrale. Oguzii au revenit pe scena europeană abia în secolul XI, dar şi de această dată au jucat numai un rol episodic al unui actor de planul doi.

Încercările „istoricilor” de la Comrat de a-i prezenta pe toţi cuceritorii turanici drept strămoşi direcţi ai găgăuzilor sînt absurde şi nn au nimic în comun cu adevărul istoric. Bunăoară, bulgarii, care au venit în Balcani via Bugeac în secolul VIII, erau şi ei de neam turanic. Către venirea în regiune a ka-oguzilor[ii], ei erau demult asimilaţi de către alţi venetici cu totul de altă viţă – slavii. În secolul XI, de la bulgari a rămas numai etnonimul pe care slavii dintre Timoc, Vardar şi Marea Neagră îl poartă şi pînă în ziua de astăzi.

Ka-oguzii au alcătuit numai unul dintre elementele constitutive ale poporului găgăuz şi nici pe departe cel mai important. Cît de ilară ar părea, de pildă, tentativa cuiva de a-i confunda pe francezii contemporani cu francii lui Chlodoweg (Clovis) de la care aceştia au moştenit etnonimul. La fel de absurd ar fi de confundat bulgarii lui Asparuh cu cei ai lui Todor Jivkov. Psihologia omului este, însă, de aşa natură că, cu cît mai neînsemnată îi este obîrşia şi rolul, cu atît mai insistente îi sînt încercările de a-şi căuta strămoşi cu un nume cît mai răsunător.

Nici măcar turcii contemporani nu au prea multe în comun cu unii dintre strămoşii lor – seleucizii şi osmanlîii. Este vorba, în primul rînd, de limba vorbită. Or, limba turcă contemporană este o limbă artificială gen esperanto creată prin decret prezidenţial. Primul preşedinte al Republicii Turcia, Mustafa Kemal Ata-Turk a ordonat să fie scoase din uz toate cuvintele de provenienţă persană şi arabă. Acestea alcătuiau mai mult de o treime din vechea limbă turcă. Grafia latină, conform aceluiaşi decret, a înlocuit caracterele arabe proprii popoarelor musulmane.

Pecenegii care îşi creşteau dobitoacele în stepele nord-pontice şi se îndeletniceau cu incursiuni de pradă în Imperiul Bizantin şi Rusia Kieveană au fost alungaţi de aici la sud de Dunăre de către ka-oguzii alungaţi din Asia Centrală de către kîpceaci (cumanii sau polovţii). Basileii bizantini i-au adăpostit pe foştii lor inamici cu condiţia ca aceştia să se convertească la Ortodoxie şi să păzească graniţa Imperiului în regiunea Silistrei (Durostor).

Oguzii au izbutit să-şi menţină dominaţia în Stepa Sălbatică şi Bugeac inclusiv nu mai mult de o jumătate de secol după care au fost şi ei siliţi să repete calea şi soarta foştilor lor duşmani – pecenegii. Locul lor a fost ocupat de către învingătorii cumani. Aceştia au rezistat în stepă de trei ori mai mult timp decît oguzii, dar s-au retras şi ei sub loviturile nemiloase ale tătaro-mongolilor. Singura deosebire este că o parte din ei s-au refugiat în Ungaria unde către secolul XVIII au fost maghiarizaţi în întregime.

Cei dintre cumani care s-au retras la sud de Dunăre au repetat istoria pecenegilor şi oguzilor. Duşmanii de ieri s-au pomenit în exil cam în aceleaşi locuri şi, adoptînd Ortodoxia, s-au asimilat reciproc. Diferenţele lingvistice şi rasiale din cale afară de flagrante i-au împiedicat să se contopească cu populaţiile din jur (bulgarii slavi, grecii bizantini şi românii sud-dunăreni).

Prin urmare, etnia găgăuză s-a format din rămăşiţele pecenegilor, cumanilor şi ka-oguzilor. Cel mai important aport la formarea acestuia l-a avut elementul cuman, dar etnonimul a fost preluat de la ka-oguzi care s-au amestecat şi au supravieţuit numai datorită protecţiei bizantine. Ele s-au salvat de la o distrugere reciprocă cvazitotală în urma convertirii la Ortodoxie. Pămînturile de etnogeneză găgăuză, adică protopatria găgăuzilor este, prin urmare, Bulgaria de nord-est, dacă să fim mai exacţi – districtele Deliorman (Ludogorie) şi Varna.

Focare de etnogeneză găgăuză s-au mai făcut observate în Epir, Macedonia, Albania şi Tesalia, însă, peste tot, inclusiv în patria lor de origine, Bulgaria de Nord-Est, găgăuzii au fost asimilaţi aproape în totalitate de către naţiunile titulare. Apariţia masivă în zona Bugeacului a coloniştilor găgăuzi este legată de războiul ruso-turc din anii 1806-1812, dar şi atunci ei au venit încoace sub un alt nume. Or, găgăuzii, fiind vorbitori de limbă turcică, se temeau să nu fie acceptaţi de către cinovnicii ruşi care nu prea se orientau în nuanţele lingvistice şi confesionale. Pentru ei turcicii erau turci, indiferent de religia împărtăşită. Iată de ce găgăuzii s-au văzut nevoiţi să se dea drept bulgari sau greci, a căror limbi le cunoşteau încă de la locurile de baştină. În documentele statistice ale epocii găgăuzii se vedeau ca „bulgari” sau „colonişti transdanubieni” („zadunaiskie pereselenţî”). O asemenea stare de lucruri s-a păstrat pînă la sfîrşitul secolului XIX.

Nu ar trebui uitat nici faptul că prin stepa Bugeacului au trecut nu numai turanicii, dar şi alte seminţii care făceau parte din alte familii şi grupuri de limbi. Înaintea hunilor în această stepă au dominat goţii. Iranieni au fost alanii, iar ungurii fac parte din familia fino-ugrică. Ei au venit aici din Iugra (Iuhra cum numeşte corect Grigore ureche patria ungurilor) – regiune întinsă de la răsărit de Urali – şi au găsit paradisul lor nomad – Atelkuz sau Etelköz cum numeau ungurii cîmpiile nord-pontice stăpînite de ei între Nistru şi Nipru pînă a da năvala în Pusta Panonică în 898, dar au fost izgoniţi de acolo de către bulgarii turanici. Cu atît mai mult nici slavii care treceau pe aici în drum spre ţinta lor eternă, Ţarigradul, nu erau nici pe departe vorbitori de limbă turcică.

Punctul pe „i” în acest du-te-vino a fost pus de către tătaro-mongoli. În anul 1241 hoardele conduse de către Batu-han au năvălit în Europa Centrală şi de Sud-Est, rămînînd în regiunea care ne interesează pînă la jumătatea secolului XIV. Invaziile din Asia au încetat odată cu apariţia armelor de foc care au redus la net superioritatea cavaleriei nomade faţă de armatele pedestre.

După cucerirea otomană a Chiliei şi Cetăţii Albe a urmat strămutarea în Bugeac a ceambulurilor tătarilor nohai. Pseudo-istoricii găgăuzi încearcă şi pe aceştia să-i împletească în „falnicul” arbore genealogic al poporului găgăuz. Gluma-i glumă, dar unii dintre ei afirmă cu toată seriozitatea, bazîndu-se pe coincidenţa numelui primului om (Adam) cu cea a cuvîntului bărbat („adam”) în limba găgăuză, că acesta ar fi fost … găgăuz, la fel ca şi în cazul anticului oraş Suza din Mesopotamia.

Tătarii nohai, însă, s-au stabilit în Bugeac cu permisiunea şi din ordinul sultanului abia în secolul XVI, după încercarea eşuată a lui Petru Rareş de a scutura jugul otoman. Ei s-au strămutat în stepa Bugeacului unde nu au fost niciodată şi au plecat din ea, lăsînd mai multe urme toponimice – Chioselia, Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia, Coştangalia, Cociulia, Cazaclia etc. pe care unii „intelectuali” găgăuzi le atribuie găgăzilor, deşi ei nu înţeleg deloc etimologia acestor cuvinte, deoarece limba nohailor e din cealaltă ramură lingvistică a limbilor turcice. După războiul ruso-turc din anii 1806-1812, tătarii nohai s-au retras peste Dunăre – în Dobrogea. În anul 1812 în Bugeac nu mai era nici un tătar.

Turanicii nomazi de toate neamurile care au trecut prin Bugeac în drumul lor spre alte regiuni mai bogate nu au participat, practic, la formarea poporului românesc (din cauza deosebirilor confesionale despre care vom vorbi într-un capitol aparte – n. a.). Prezenţa lor se mai face simţită numai în toponimia regională – actualul Bugeac şi zonele megieşe – (denumiri geografice . la cele de mai sus adăugăm Congaz, Crocmaz, Talmaz, Comrat, Baurci, Cioc-Maidan, Dezghinge, Gioltai, Beşalma, Ceadîr, Etulia, Cişmi-chioi, Cubei, Ialpuh, Sasîk, Tuzla, Cartal, Sadîc, Anadolu, Musait etc.). Aceste aşezări sînt populate de către români (Ermoclia, Mingir, Capaclia, Taraclia-Căuşeni, Coştangalia, Capaclia, Cociulia, Crocmaz, Talmaz, Cartal, Anadolu, Sadîc), de bulgari (Taraclia, Chioselia), găguzi (25 de localităţi cu denumiri tătăreşti) şi aşezări cu populaţie mixtă slavo-română (Musait, Tuzla şi altele).

„PRIMOGENITURA” SLAVĂ ÎN BASARABIA ŞI LA GURILE DUNĂRII

Pretenţiile găgăuzilor de a fi primii locuitori ai stepei Bugeacului nu sînt deloc noi. Cu mult înaintea lor asemenea pretenţii au fost înaintate de către istoricii moscoviţi (în sens de muscali). Aceştia afirmă că primii locuitori ai interfluviului pruto-nistrean după retragerea aureliană au fost nu altcineva, decît nişte slavi de Răsărit – tiverţii şi ulicii (ştiinţa istorică, de altfel, pune la îndoiala caracterul etnic slav al acestor două popoare). Mai mult decît atît, unii dintre istoricii ruşi cu notorietate se pronunţă în favoarea teoriei care susţine, bazîndu-se pe un fragment din cronica „Povestea vremurilor de demult”, că protopatria slavilor s-ar fi aflat la gurile Dunării. Alţiiîi văd pe strămoşii slavilor sub numele de roxolani care au fost prezenţi în stepele din bazinul de nord al Mării Negre încă în secolele III-IV d. Hr., deşi este binecunoscut faptul că aceştia au făcut parte din familia de limbi iraniană. Unii pseudosavanţi afirmă chiar că şi Attila ar fi fost … slav!

După cum susţine majoritatea istoricilor, protopatria slavilor este regiunea cuprinsă între cursurile superioare ale Vistulei şi Nemanului fără a atinge litoralul baltic. Din această zonă ei, dispersîndu-se în trei puhoaie, au inundat un teritoriu uriaş cuprins între rîul Elba (Laba) – la Asfinţit, Marea Egee – la Miază-zi, izvorul Niprului la Răsărit şi Marea Baltică – la Miază-noapte. Aceste trei puhoaie au alcătuit cele trei subgrupe în care este împărţit grupul lingvistic al slavilor: de Asfinţit (cehii, polonezii, slovacii şi slavii polabi – din ultimii rămînînd doar sorbii lujiceni), de Miază-zi (sîrbii, croaţii, slovenii, bulgarii şi bosanii[iii]) şi de Răsărit (ruşii, ucrainenii[iv] şi beloruşii).

Stabilirea slavilor pe teritoriile care au intrat în zona lor de difuzie a urmat abia în sec. VI. Ei au adoptat un mod de viaţă sedentar şi au început să valorifice pămînturile cucerite. Fără a nega faptul prezenţei slavilor de Răsărit în spaţiul pruto-nistrean, ţinem să subliniem că nu ei au alcătuit elementul etnic dominant în această zonă. Altfel nu ei ar fi fost romanizaţi de către populaţia protoromână, ci viceversa. Ulicii, de fapt, nici nu au fost slavi, iar despre tiverţi, chiar şi letopiseţele ruseşti vorbesc despre faptul că ei erau bilingvi. Cu alte cuvinte, procesul de asimilare a acestora de către volohi (protoromâni) se afla către sec. IX într-o stare destul de avansată.

S-a speculat mult şi pe coincidenţa denumirii satului Peresecina din raionul Orhei cu cea a horodiştei Peresecino care a fost „cetatea de scaun” a acestor triburi. Arheologii au stabilit, însă, că şi în acest caz nu a fost vorba decît de o omonimie absolut accidentală. Or, ruinele acestei horodişti au fost descoperite pe malurile… Niprului, la cîteva sute de kilometri spre Răsărit de satul românesc cu un nume asemănător. În orice caz, vestigii arheologice care ar mărturisi o prezenţă slavă masivă în Basarabia în general şi Bugeac, în special, sînt prea puţine.

Cît despre populaţia autohtonă – românii – ei au fost prezenţi în regiune pe toată perioada istoriei cunoscute fără nici un fel de întreruperi. Despre aceasta ne mărturisesc izvoarele arheologice şi recunosc acest lucru pînă şi unii cercetători ruşi. Astfel, istoricul rus I. G. Konovalova, în articolul său consacrat istoriei timpurii a Cetăţii Albe şi Chiliei („K voprosu o rannei istorii Belgoroda i Kilii”) publicat în culegerea „Cele mai vechi state ale Europei de Est” (Drevneişie gosudarstva Vostocinoi Evropî”, M. 1994, pp. 224-231), menţionează existenţa în regiune a unei populaţii est-romanice în perioada aşa ziselor „Secole ale tăcerii”[v].

SITUAŢIA RELIGIOASĂ ÎN BUGEAC

Din acest punct de vedere, în Bugeac, de-a lungul secolelor, s-a creat o situaţie paradoxală. Această regiune, de o policromie etnică rar întîlnită în Europa, este absolut monocromă din punct de vedere confesional. Majoritatea absolută a credincioşilor ţin de Biserica Ortodoxă. Fenomenul în cauză se datorează nu într-atît evoluţiei naturale a evenimentelor (se are în vedere o convertire benevolă la Ortodoxie) cît amestecului din partea statului. Se are în vedere exodul populaţiei mahomedane după anul 1812 la ordinul califului (sultanul turc era concomitent şi calif, adică capul spiritual al musulmanilor suniţi – n. a.) şi retragerea nemţilor luterani în patria istorică („Nach Vaterland”) în urma înţelegerii dintre Germania hitleristă şi URSS în anul 1940. Evreii mozaici, deosebit de numeroşi după secolul XVIII, au emigrat în masă în Palestina, apoi în Israel şi Occident în anii 80-90 ai secolului XX, o parte a fost deportată în Guvernămîntul Transnistriei (ca urmare a rolului lor activ în organizarea rebeliunilor armate împotriva Statului Român în perioada interbelică), parţial – deportaţi în Siberia de către Stalin în anii 1940, 1949 (colectivizarea) şi în timpul „Campaniei împotriva cosmopolitismului” din anul 1949.

Despre perioada anterioară secolului III, cînd a avut loc convertirea populaţiei locale la creştinism, s-a scris îndeajuns. Geto-dacii autohtoni urmau cultul lui Zamolxes, iar nomazii care invadau periodic această zonă erau idolatri. Cultele lor aveau elemente de totemism, animism şi magie, fapt demonstrat de vestigiile arheologice descoperite în necropolele acestora (de genul gorganelor scitice). Creştinarea Daciei a avut loc începînd cu misiunea apostolică a sfîntului Andrei cel Întîi chemat care, conform tradiţiei creştine, a propăvăduit Evanghelia în această regiune aproape imediat după Învierea Mîntuitorului.

Valurile de migratori din Asia Centrală nu au lăsat aproape nici un fel de urme şi din cauza diferenţelor de ordin confesional. Ei, spre deosebire de străromânii băştinaşi nu erau creştini, de aceea nici nu putea să fie vorba despre vreo asimilare reciprocă. Polonezii, ungurii şi cumanii care s-au convertit într-o perioadă sau alta la catolicism, la fel ca şi nomazii păgîni nu s-au prea amestecat cu populaţia autohtonă care pe tot parcursul istorie sale creştine a rămas fidelă Ortodoxiei.

Creştinii ortodocşi din Bugeac au fost, pînă în anul 1813 cînd s-a format Mitropolia Chişinăului şi Hotinului (adică a întregii Basarabii), supuşi din punct de vedere ecleziastic, episcopiei Proilavei (Brăilei) care făcea parte, între anii 1538 şi 1806, direct din Patriarhia Constantinopolului. De mitropolia Proilavei ţineau şi toţi creştinii (adică, românii) din Olatul Voziei – jumătatea de sud a Bugonistriei.

De la începuturile statalităţii româneşti aceste pămînturi au fost cuprinse în Ţara Româmească. De altfel, chiar şi graiul vorbit pînă în prezent de către populaţia românească de-a lungul Prutului de Jos şi Dunării este unul muntean şi nu moldovenesc. Alexandru cel Bun a anexat Chilia (marginea de Răsărit a posesiunilor muntene) la Ţara Moldovei.

Fiinţarea episcopiei Proilavei şi în anii administraţiei turco-tătărăşti, demonstrează cu pregnanţă continuitatea elementului românesc autohton în Bugeac. Dacă acest ţinut către anul 1812 ar fi fost pustiu, după cum susţin „istoricii” ruşi şi găgăuzi, la ce bun ar mai fi menţinut turcii această episcopie? Negustorii şi pescarii greci erau prea puţini pentru o asemenea unitate administrativă ecleziastică. Negustorii şi meşteşugarii armeni făceau parte din biserica armeano-grigoriană monofizită şi erau tot atît de străini românilor ortodocşi ca şi nemţii luterani sau genovezii catolici.

Autori: Alexandru Savin, Benedict Moldoveanu

[i] Persistă o teorie care susţine că geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor pe care grecii antici l-ar fi numit geţi, iar romanii – daci. O altă teorie susţine că ele, totuşi erau popoare diferite, dar înrudite de îndeaproape.

[ii] Ka-oguzii au fost una dintre ramurile oguzilor care au invadat Europa de Sud-Est şi Asia Mică în sec. XI. O parte din ei, ka-oguzii, s-au pornit din Asia spre Europa via stepele nord-pontice. Anume ei au şi fost unul dintre elementele constitutive ale găgăuzilor. Cealaltă ramură, ga-oguzii, au intrat în Asia Mică prin podişul iranian şi au fost strămoşii turcilor contemporani.

[iii] Macedonenii nu reprezintă decît un grup etnografic al bulgarilor, iar muntenegrenii – al sîrbilor.

[iv] În ultimul timp, cu sprijinul Moscovei, în Ucraina şi, parţial, în Republica Moldova, ia avînt mişcarea separatistă a rutenilor – grup etnic slav odată foarte răspîndit. În ziua de astăzi rutenii sînt prezenţi numai în Transcarpatia şi Carpaţii Beschizi din Polonia.

[v]“Secolele tăcerii” – aşa a fost numită de către istorici perioada în care în documentele de epocă nu se mai pomeneşte despre o populaţie romanică la nord de Dunăre. Ea coincide cu epoca Marii Migraţiuni a Popoarelor (sec. III-IV d. Hr.).

Sursa: Foaie Nationala
http://foaienationala.ro/geopolitica-bugeacului-partea-doua.html

Situația la zi și resursele comunei Bălăbănești

Înainte de a porni orice discuție privind crearea de locuri de muncă în Bălăbănești trebuie să fac o scurtă analiză a situației la zi privind numărul de angajați și a resurselor comunei (umane, naturale și bugetare).

Populația actuală a comunei este în jurul a 2200 de locuitori, din care majoritatea sunt agricultori. Din punct de vedere al vârstei cifrele sunt extrem de îngrijorătoare, o parte însemnată a populației având vârsta de pensionare. Din categoria activă, la nivel de comună sunt sub 100 de angajați ce-și desfășoară activitatea în alte domenii exceptând pe cel agricol. Am putea identifica 20 de angajați în sistemul administrativ, 20 în cel educațional, între 5-10 în domeniul forestier, restul până la 100 lucrează pentru Poșta Română, Electrica S.A., în sistemul sanitar, în comerț etc. Cifrele sunt prezentate cu aproximație deoarece nu am avut nici o statistică oficială la dispoziție.

După cum știm agricultura practicată este de subzistență, lucru pozitiv zic eu, însă din păcate insuficient pentru a asigura unei familii normale un nivel de trăi acceptabil. Nu am nimic împotriva agriculturii de subzistență, din contră o susțin 100% și consider că este un lucru absolut necesar dar, se impune identificarea în paralel cu această activitate și a altor oportunitați pentru ca fiecare familie să fie capabilă să-și plătească facturile, taxele, să-și asigure strictul necesar, să-și susțină copii la școală etc.

Transpunând într-o ecuație veniturilor din comună observăm că ele provin din cele 100 de salarii ale categoriei active plus pensiile și ajutoarele de la stat sau de la rude din afara țării.

Venituri personale Bălăbănești = 100 Salarii + Pensii + Ajutoare

Dacă din 2200 locuitori eliminăm pensionarii(să presupunem 1/3), care au un venit lunar regulat, observăm că raportul salariați – populație activă neangajată (copii, tineri, consăteni fără nici un venit) este de aproximativ 1/15, adică la fiecare persoană care are un loc de muncă sunt 15 care nu au. Este dureros deoarece într-o familie normală raportul ar trebui să fie de maximum 1/3 La raportul 1/15, dacă nu am avea modul nostru de viață, strâns legat de pământ și vietățile din jurul casei, atunci comuna s-ar pierde în negura timpului. Am constatat acest fenomen în provincia Newfounland(Canada), unde oamenii au renunțat la pescuit(datorită noilor reguli federale impuse când Newfounlandul a devenit provincie a Canadei) și agricultură (datorită promovării agresive a produselor din supermarketuri). Sate care altădată aveau 700-1000 de locuitori astăzi sunt comunități de 80-90 de locuitori – mulți dintre ei cu grave probleme de sănătate datorate alimentației cu produse modificate genetic. De aceea este important să nu renunțăm niciodată la agricultura de subzistență, cum îi spun unii, și să evităm pe cât posibil produsele alimentare comercializate de supermarketuri, în special cele care vin din import. Totodată să nu uităm că indiferent cum ne prezentăm (persoană fizică autorizată, societate comercială sau instituție publică) suntem condamnați să căutăm continuu alternative și să identificăm oportunități de dezvoltare. Instituția din mediul rural care așteaptă statul sau investitorii străini să creeze locuri de muncă va aștepta mult și bine deoarece nu vor exista oferte pe măsură atât timp cât nu există un interes real din partea solicitantului(administrației). Dacă Primăria Bălăbănești este interesată în mod direct de crearea de locuri de muncă și dezvoltarea localității atunci cu siguranță investitorii vor sesiza demersul acestei instituții și vor analiza ofertele autorităților noastre locale.

În ce privește resursele naturale ale comunei, ele sunt limitate. Nu ne deosebim cu nimic de localitățile din vecinătatea noastră. Aș evidenția: solurile – excelente pentru agricultură (legumicultură, pomicultură, viticultură, construcții – pietrișurile și nisipurile de Bălăbănești sunt evidențiate de specialiști etc.), pădurea – apicultură și silvicultură, vântul – o resursă care intră deja în calculul unor investitori, pășunile – zootehnie, apa, energia solară și foarte important relieful – care ne poate ajuta foarte mult în dezvoltarea turismului. De asemenea s-au efectuat forări pentru identificarea unor depozite subterane de gaze naturale, sondări a căror rezultate nu au fost făcute publice până la această dată.

Referitor la buget, nu pot spune decât că este extrem de mic necesitând o creștere durabilă prin eficientizarea investițiilor la nivel local, dezvoltarea și diversificarea serviciilor și aplicarea de contravenții celor ce produc pagube domeniilor privat și public. A investi în pasive (pod, grădiniță etc.) care nu se justifică economic și care generează împrumuturi, credite și datorii la bănci este un lucru lipsit de educație financiară elementară. Când ai banul plătitorului de taxe în mână trebuie să te gândești de 10 ori înainte de al investi, căci investițiile sunt de două feluri profitabile și proaste. La fiecare proiect, investitorul serios urmărește beneficiile și profitul prin intermediul unor anumiți parametri cum ar fi: mărimea investiţiei sale şi evoluţia aşteptată, impactul social și profitul aşteptat, mărimea riscului și gradul de îndatorare, rata aşteptată a lichidităţii și perioada de amortizare etc. Nici o autostradă nu se construiește dacă nu există trafic cum nici o grădiniță nu ar trebui ridicată de la temelie dacă numărul de copii este într-o scădere alarmantă!

Măsuri urgente ce impun crearea de locuri de muncă

A. Măsuri urgente ce se impun pentru crearea de locuri de muncă în agricultură:

1. Încurajarea agriculturii de subzistență concomitent cu specializarea fiecărei familii de agricultori pe două trei activități agricole: pomi fructiferi – apicultură, legumicultură – creșterea porcinelor, silvicultura – prelucrarea lemnului etc.

2. Construcția unei piețe locale de desfacere a produselor și încurajarea asocierii agricultorilor în vederea lucrării terenurilor și a valorificării produselor

3. Suport pentru accesarea fondurilor europene: informare detailată, cazuri concrete a unor proiecte în curs de derulare, eliberare de adeverințe, autorizații și avize în timp record etc.

4. Încurajarea serviciilor și susținerea breslei meșteșugarilor, a meseriașilor și a persoanelor fizice autorizate. Comuna are nevoie de: tâmplari-lemnari-sculptori, fierari-potcovari, mecanici și tehnicieni agricoli, morari și brutari etc.

5. Promovarea schimburilor de produse (troc) la nivel local. Trocul într-o comunitate rurală își are rostului lui chiar dacă tranzacțiile se fac eliminând banul. Sunt situații când în anul respectiv unele produse nu se caută, atunci producătorii trebuie să elimine banul și să se ajute între ei folosind această metodă. Trocul nu generează locuri de muncă însă încurajează agricultorul să nu renunțe la această ocupație; îl păsuiește pentru că nu a reușit să-și valorifice produsele integral la piață în anul respectiv. Mi-aduc aminte că acum vreo două decenii un consătean nu avea 5 lei să-și plătească injecția însă i-a oferit asistentului câteva ouă în schimbul tratamentului. Era o înțelegere și un respect reciproc între doi creștini care-și respectau meseria. Unu-i oferea un serviciu, celălalt un produs.

B. Măsuri urgente ce se impun pentru crearea de locuri de muncă în administrație:

1. Înființarea unui Serviciu de Investiții Comunal (S.I.C.) care să dezvolte și să caute permanent oportunități și investitori. Se va specializa 1 persoană care împreună cu cei ce se ocupă de taxe și impozite, contabilitate, cadastru vor: identifica, evalua și încuraja posibile investiții private; analiza și oferi suport fiecărui proiect de accesarea a fondurilor europene; susține viitoare accorduri de investiții prin parteneriate public-private etc. Respectând legile statului, mediul și legislația locală acest serviciu nu ar trebui să rateze nici o ocazie în ceea ce privește atragerea investitorilor privați și crearea de locuri de muncă.

2. Înființarea și dezvoltarea Serviciului Public de Întreținere Comunal (S.P.I.C.) – O echipă de 8 – 10 angajați permanenți și/sau sezonieri care să asigurare curățenia, buna funcționare a alimentării cu apă – a colectării și selectării deșeurilor, paza și protecția obiectivelor publice etc. Comuna are nevoie de: grădinari – întreținere spații verzi, zidari – întreținere clădiri publice, agenți de pază și supraveghere etc. O parte din personalul de la birouri va fi eliminat iar posturile vor fi scoase la concurs pentru a fi ocupate de personal S.P.I.C. cu atribuții și sarcini precise. Nu putem avea angajați ai Primăriei numai inginieri și personal de birou.

3. Înființarea unor posturi specializate și a unei echipe de profesioniști pe domeniul cultural care să asigure funcționarea Centrului Cultural Bălăbănești (Căminul Cultural „Mihail Kogălniceanu”, Biblioteca comunală „G.F. Tașcă”, punct muzeistic), a bibliotecile școlare și organizarea tuturor evenimentelor cultural-artistice la nivel communal. Înițial se va porni cu o echipă alcătuită din două persoane (Manager Centru Cultural și bibliotecar), urmând ca în funcție de dezvoltarea centrului să se facă angajări ulterioare. Se va apela la servicii de voluntariat din rândul celor care primesc ajutoare de la stat. Centrul poate fi realizat și printr-un parteneriat public-privat.

C. Măsuri de calificare și recalificare a forței de muncă

Un specialist bun (doctor, inginer, profesor, zidar, grădinar, mecanic) se formează în timp. Dacă vine din exteriorul localității, pentru al menține în comună, specialistul trebuie integrat în comunitate și ajutat să progreseze. Se poate elimina riscul de al pierde dacă Primăria s-ar orienteze în primul rând spre localnici. Acest lucru impune măsuri de calificare și recalificare a personalului existent și a celor ce doresc să-și desfășoare activitatea în domeniul respectiv. Măsurile amintite vin să stimuleze progresul individului, a comunității și dezvoltarea localității generând printr-o reacție în lanț noi oportunități și locuri de muncă.

Caz concret: Dacă în comună vom avea doi apicultori cu 3-4 stupine a câte 100 de stupi fiecare, care vor avea anual un venit de 15.000 – 20.000 de euro atunci prin puterea exemplului alții îi vor urma. Meseria se fură dar se și-nvață – de la specialiști.

Prin urmare se impun calificări și realificări urgente pe domenii unde comuna are resurse: zonă meliferică excepțională – apicultură; soluri extrem de bune – legumicultură, pomicultură și construcții; „Picior de Paris” – turism rural; „tărâm de răzeși și dascăli” – nevoie urgentă de personal calificat în școli, cu orientare practică și inițiativă etc.

Autor: Florin Munteanu

echipa xpressbalabanesti

Un om cu suflet mare a vrut să facă un bine comunității. Și s-a ținut de cuvânt! Mare lucru să te ții de cuvânt în ziua de astăzi. Ceilalți, părtași prin indiferență, tac. Autoritățile locale hibernează. Hoții, clienți ai cârciumilor din sat, lucrează în schimb de noapte.

La distrus suntem premianți iar când să facem un lucru cum trebuie, ne aflăm doar în treabă!
Păcat de inițiativa părintelui din sat!

Notă.  Din zona respectivă au mai dispărut: vechiul Monument al Eroilor – ajuns postament pentru grămada de lemne a unui consătean, bara de protecție a curbei extrem de periculoase – ajunsă la punctul de colectare fier vechi din curtea fostei fabrici de vin și oțet – evaporată și ea cu acte în regulă, fosta stație de asfaltare – astăzi groapă de gunoi a unor oameni fără bun simț etc. Dacă dispar și avione nu ar fi rău ca Primăria să instaleze un panoul cu inscripția „Triunghiul Bermudelor”.

echipa xpressbalabanesti

Geamul care acoperea carlinga s-a evaporat?! … sau, poate l-a luat vântul?!

Col. (r) dr. Mircea Dogaru (tvRM Educaţional, emisiunea „Dor de acasă”) ne prezintă cu lux de amănunte evenimentele care au condus la făurirea Statului Român Modern.

Puteți accesa prima parte a emisiunii direct de pe site-ul nostru. Pentru cei interesați și de partea a doua a acestei emisiuni vă putem spune că ea se poate viziona pe youtube, la următoarea adresă:
http://www.youtube.com/watch?v=rPyQyUrVIfM&feature=related

La mulți ani România!

JOCUL MODALITATE DE ÎNVĂŢARE ŞI EDUCARE (STUDIU)

Educator Stan Luminiţa-Simona
Grădiniţa cu program normal Bălăbăneşti, Galaţi

Încorporat în activitatea didactică, elementul de joc imprimă acesteia un caracter mai viu şi mai atragător, aduce varietate şi o stare de bună dispoziţie funcţională, de veselie şi bucurie, de destindere, ceea ce previne apariţia monotoniei şi a plictiselii, a oboselii.
Jocul didactic este un tip specific de activitate prin care educatoarea consolidează, precizează şi chiar verifică cunoştinţele elevilor, le îmbogăţeşte sfera lor de cunoştinţe, pune în valoare şi le antrenează capacităţile creatoare ale acestora.
Atunci când jocul este utilizat în procesul de învăţământ, el dobândeşte funcţii psihopedagogice semnificative, asigurând participarea activă a preşcolarului la lecţii, sporind interesul de cunoaştere fată de conţinutul lecţiei.
O dată cu împlinirea vârstei de 6 ani, în viaţa copilului începe procesul de integrare în viaţa şcolară, ca o necesitate obiectivă determinată de cerinţele instruirii şi dezvoltării sale multilaterale. De la această vârstă, o bună parte din timp este rezervată şcolii, activităţii de învăţare, care devine o preocupare majoră. În programul zilnic al elevului intervin schimbări impuse de ponderea pe care o are acum şcoala, schimbări care nu diminuează însă dorinţa lui de joc, jocul rămânând o problemă majoră în prioada copilăriei.
Ştim că jocul didactic reprezintă o metodă de învăţământ în care predomină acţiunea didactică simulată. Această acţiune valorifică la nivelul instrucţiei finalităţile adaptive de tip recreativ proprii activităţii umane, în general, în anumite momente ale evoluţiei sale ontogenice, în mod special.
Psihologia jocului evidenţiază importanţa activării acestei metode mai ales în învăţământul preşcolar şi primar. Analiza sa permite cadrului didactic valorificarea principalelor cinci direcţii de dezvoltare, orientate astfel:

- de la grupurile mici spre grupurile tot mai numeroase;
- de la grupurile instabile spre grupurile tot mai stabile;
- de la jocurile fară subiect spre cele cu subiect;
- de la şirul de episoade nelegate între ele spre jocul cu subiect şi cu desfăşurare sistematică;
- de la reflectarea vieţii personale şi a ambianţei apropiate, la reflectarea evenimentelor vieţii sociale” (Elkonin).

Această metodă dinamizează acţiunea didactică prin intermediul motivaţiilor ludice care sunt subordonate scopului activităţii de predare-evaluare într-o perspectivă formativă. Modalităţile de realizare angajează urmatoarele criterii pedagogice de clasificare a jocurilor didactice.

- după obiectivele prioritare: jocuri senzoriale (auditive, vizuale,motorii, tactile), joc de observare, jocuri de dezvoltare a limbajului, jocuri de stimulare a cunoaşterii interactive;
- după conţinutul instruirii: jocuri matematice, jocuri muzicale,jocuri sportive, jocuri literar-lingvistice;
- după formă de exprimare: jocuri simbolice, jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare, jocuri conceptuale, jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucişate;
- după resursele folosite: jocuri materiale, jocuri orale, jocuri pe baza de întrebări, jocuri bază de fişe individuale, jocuri pe calculator;
- după regulile instituite: jocuri cu reguli transmise prin tradiţie, jocuri cu reguli inventate,jocuri spontane,jocuri protocolare;
- după competenţele psihologice stimulate: jocuri de mişcare, jocuri de observaţie, jocuri de imaginaţie, jocuri de atenţie, jocuri de memorie, jocuri de gândire, jocuri de limbaj, jocuri de creaţie.

Prin joc, copiii pot ajunge la descoperiri de adevăruri, îşi pot antrena capacitatea de a acţiona creativ, pentru că strategiile jocului sunt în fond strategii euristice, în care manifestă isteţimea, spontaneitatea, inventivitatea, iniţiativa, răbdarea, îndrăzneala, etc.
Jocurile copiilor devin metodă de instruire în cazul în care ele capătă o organizare se succed în ordinea implicată de logica cunoaşterii şi a învăţăturii.
În acest caz, intenţia principală a jocului nu este divertismentul, rezultat din încercarea puterilor, ci învăţătura care pregăteşte copilul pentru muncă şi viaţă. Pentru a atinge acele scopuri, jocul didactic trebuie să fie instructiv, să le consolideze cunoştinţele.
Folosirea jocului didactic ca activitate de completare cu întreaga clasă,aduce variaţie în procesul de instruire a copiilor, făcându-l mai atractiv.
Fiecare joc didactic cuprinde următoarele laturi constitutive :

- conţinuturi
- sarcina didactică
- regulile jocului
- acţiunea de joc

Prima latură-conţinuturi – este constituită din cunoştinţele anterioare ale copiii însuşite în cadrul activităţilor comune cu întrega clasă, cunoştinţe ce se referă la plan: animale, anotimpuri, reprezentări matematice, istorice, etc.
Cea de a doua componentă a jocului-sarcina didactică-poate să apară sub forma unor sarcini didactice, pot avea acelaşi conţinut, acestea dobândind un alt caracter, datorită sarcinilor didactice pe care le au de rezolvat, de fiecare dată altele. A treia latură – regulile jocului – decurge din însăşi denumirea ei. Regulile sunt menite să arate copiilor cum să se joace, cum să rezolve problema respectivă.Totodată regulile îndeplinesc o funcţie reglatoare asupra relaţiilor dintre copii. Ultima latură – acţiunea de joc – cuprinde momente de aşteptare, surprize, ghicire, întrecere şi fac ca rezolvarea sarcinii didactice să fie plăcută si atractivă pentru elevi.
Dacă vin în completarea lecţiei, jocurile didactice, pot fi grupate după obiectivele urmărite şi tipul lecţiei.
După obiectivele urmărite, jocul este folosit în cadrul tuturor ariilor curriculare, iar după tipul lecţiei jocul este folosit ca mijloc de predare, asimilare, mijloc de consolidare, sistematizare, recuperare a cunoştinţelor.
Indiferent de modul de folosire, jocul didactic îl ajută pe elev să-şi angajeze întregul potenţial psihic, să-şi cultive iniţiativa, inventivitatea, flexibilitatea gândirii, spiritul de cooperare şi de echipă.
În cazul în care jocurile organizate au scop educativ bine precizat, devin metode de instruire, iar dacă jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristică a unei lecţiei, acesta devine un procedeu didactic.

Metodica desfăşurării unui joc didactc cuprinde :

- introducerea in joc
- executarea jocului
- complicarea jocului
- încheierea jocului

Jocul didactic nu poate fi desfăşurat la întamplare; în aplicarea lui trebuie să se ia în considerare următoarele condiţii:

- jocul să se constituie pe fondul activităţii dominante urmărindu-se scopul şi sarcinile lecţiei;
- să fie pregătit de educator în direcţia dozării timpului şi a materialului folosit;
- să fie variat, atractiv, să îmbine forma de divertisment cu cea de învăţare;
- să se folosească atunci când copiii dau semne de oboseală;
- să creeze momente de relaxare, de odihnă, în vederea recuperării energiei nervoase a elevilor;
- să antreneze toţi copiii în activitatea de joc;
- să fie proporţionat cu activitatea prevăzută de programă şi structurat în raport cu tipul şi scopul lecţiei desfăşurate;
- să urmărească formarea deprinderii de muncă independentă;
- după caz, sarcinile didactice ale jocului să fie date diferenţiat pentru a preîntâmpina rămâneri în urmă la învăţătură;
- să solicite gândirea creatoare şi să valorifice cu maximum de eficienţă posibilităţile intelectuale ale elevilor;
- activităţile în completare prin joc să fie introduse în orice moment al lecţiei;
- să nu afecteze fondul de timp al lecţiei propriu-zise;
- să fie repartizate, după caz, în diferite secvenţe, sarcinile didactice
- având caracter progresiv;
- indicaţiile privind desfăşurarea activităţii să fie clare, corecte, precise, să fie conştientizate de către elevi şi să le creeze o motivaţie pentru activitate;
- activităţile de joc să se desfăşoare într-un cadru activ, stimulator şi dinamic;
- să nu se facă abuz de joc,încât procesul de învăţare să se transforme în joc şi să fie luat ca atare;
- să nu fie prea uşoare, nici prea grele;
- regulile de joc să fie explicate clar şi să se urmăreasca respectarea lor de către elevi.

Elementele de joc: ghicirea, mişcare, întrecerea, surpriza, etc. creează stări emoţionale care întreţin interesul şi dau un colorit viu activităţii.

Literatura de specialitate ne oferă o multitudine de jocuri didactice pe care le putem folosi în cadrul lecţiilor din toate ariile curriculare, iar măiestria învăţătorului va duce la rezultate deosebite.

Vorbind despre jocurile didactice, Ursula Schiopu preciza că ele “educă atenţia, capacităţile fizice intelectuale, perseverenţa, promtitudinea, spiritul de echipă, de ordine, dârzenie, modulează dimensiunile etice ale conduitei”.

Bibliografie:

1. Dima S., Şchiopu U., Taiban M., Lovinescu A., Butucaru E., Creşa-mediu educativ pentru integrarea copilului în grădiniţă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
2. Mateiaş, Alexandra, Copiii preşcolari, educatoarele şi părinţii. Ghid de parteneriat şi consiliere, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2003;
3. Vrăsmaş, Ecaterina, Educaţia copilului preşcolar. Elemente de pedagogie la vârsta timpurie, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;

Sursa: http://www.asociatia-profesorilor.ro/Jocul-modalitate-de-invatare-si-educare-studiu.html

COSTICĂ VÂLCEANU – erudiţie şi marginalizare sau duelul contrariilor?

Trăind o viaţă trepidantă, neobişnuită – aş putea spune -, cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereuşite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învăţat în permanenţă din experienţa lui şi a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea să-şi adune în preajmă o mulţime de oameni valoroşi. Unul dintre aceştia este Costică Vâlceanu, căruia îi pastrează vie amintirea şi despre care-mi vorbeşte la superlativ. Un erudit rasat, modest şi rezervat, care a dăruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interacţionat şi ţinându-şi doar adevăraţii prieteni aproape, Costică Vâlceanu îl întâlneşte pe nea Mitică în Canada, la Montreal.

Neamurile ţi le dă Dumnezeu, prietenii ţi-i alegi

Mitică Sinu nu s-a asociat niciodată cu oricine. Toată viaţa l-a urmărit sfatul bunicului său, nea Niculiţă, un ardelean cinstit, cu mult discernământ, care i-a spus: Să stai în preajma unui om, doar dacă vezi că are sâmbure în ceea ce spune. Dacă nu are această virtute, lasă-l acolo unde l-ai găsit! Şi bine-a grăit, cu înţelepciunea-i neaoşă, românească, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învăţămintelele căruia şi-acum, la vârsta senectuţii, îşi mai aduce aminte!

Viaţa l-a călit, l-a încercat mult şi nea Mitică a trebuit să-şi selecteze cu mare atenţie prietenii, pentru că societatea în care trăia (de fapt, perfect valabil şi pentru ziua de astăzi) predispunea la tot felul de surprize neplăcute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretenţiile şi înclinaţia spre oamenii cu scânteie, în prezenţa cărora se simţea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii săi – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino să-ţi prezint un om cult! Şi i-a făcut cunoştinţă cu Costică Vâlceanu, un adevărat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.

„Păi ce eram noi fără greci?”

„Era într-adevăr un om citit – îmi povesteşte nea Mitică şi pe faţa lui se vedea clar admiraţia pentru cel despre care-mi povestea -. Îţi vorbea ore în şir despre un singur om. Cunoştea istorie, filozofie şi literatură din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îţi povestea despre alte naţii, şi era întrebat ce poate spune despre greci, sărea în picioare şi striga: Păi ce eram noi fără greci? Începea apoi să vorbească despre greci cu o pasiune ieşită din comun…” Nea Mitică îmi povestea despre un om, care toată viaţa lui studiase tot ce ţinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costică Vâlceanu vorbea cu o uşurinţă de nedescris despre toţi corifeii spiritualităţii greceşti, despre învăţaţii care au amprentat puternic cultura şi ştiinţa întregii lumi: „Îi ştia pe toţi – zâmbea nea Mitică povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-şi statutul de strălucit erudit”.

Ascultându-l, ajunsesem să mă întreb şi eu, precum eroul povestirii sale: Păi ce eram noi fără greci?!

Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?

Spre deosebire de majoritatea refugiaţilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costică Vâlceanu se diferenţia net, nu numai prin imensul bagaj de cunoştinţe pe care-l deţinea, ci şi printr-un lucru care, contextual, părea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte să vină în Canada fusese în Spania şi în Franţa. Se dusese să lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemaţi susţinătorii din întreaga lume, ca să apere comunismul. „Ioan I. Moța, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail şi Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fără să clipească -. Cum poţi să stai liniştit când vezi că se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocaţilor luptători împotriva flagelului comunist.”

„Cum ai devenit dumneata comunist”

Într-una din zile, soţia lui nea Mitică, simpatica şi distinsa doamnă Nicole, încercând să găsească o explicaţie a aplecării lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toată sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fără ezitări, fără complexe de niciun fel, el i-a răspuns calm: M-am săturat să o văd pe mama lucrând la boieroi. Mama săpa pământul boierilor… Când am ajuns însă la liceu, deja dădeam ore în particular la copiii acestora, şi de atunci, mama nu a mai săpat niciodată decât grădina noastră.

Ajungând în Canada, Costică Vâlceanu a continuat să dea meditaţii, printre elevii săi numărându-se şi copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în branşă pentru profesionalismul său, în Montreal.

„ Nea Costică, îmi ceri prea mult!”

Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfăşura prima adunare generală a Asociaţiei Române din Canada (ARC), creată în scopuri cu precădere culturale şi de conservare a identităţii etnice a românilor emigranţi din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociaţii se număra şi Nichita Tomescu, alături de nume de marcă ale diasporei româneşti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitică), Nick Florescu, Ion Ţăranu şi alţii. Tomescu, făcea şi el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.

Relatându-mi episodul acesta, nea Mitică şi-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costică: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasă pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costică, de ce îmi ceri aşa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste şi, probabil, şi datorită erudiţiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, deşi era o valoare, prin excelenţă, dar sub nici o formă, nici el nu-şi vindea ieftin vastele-i cunoştinţe! La fel se întâmpla şi în cazul lui Tomescu, îşi oferea serviciile, dar trebuiau plătite aşa cum el considera, nu făcea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.

Scriitor de cancelarie

„Ocupaţia de bază a lui Costică Vâlceanu, principala lui sursă din care îşi câştiga existenţa la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costică scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitică un lucru interesant: cele mai reuşite articole semnate de omul cu funcţia cea mai înaltă din administraţia provinciei canadiene, le scria Costică Vâlceanu. Vorbea şi scria într-o franceză impecabilă, era un desăvârşit mânuitor al condeiului şi alături de inteligenţa-i strălucitoare, talentul în ale scrisului l-a făcut celebru în toate cercurile intelectualităţii canadiene.

„Cum să te las acum să mergi singur acasă?”

Mitică şi Nicole Sinu erau printre puţinii prieteni adevăraţi ai lui Costică Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discuţie şi se simţea bine la ei în familie; de fiecare dată se juca împreună cu fiica celor doi, Sandra, pentru că iubea foarte mult copiii.

Nici nu simţeau cum se scurgeau orele atunci când erau împreună; povesteau vrute şi nevrute şi depănau amintiri la nesfârşit.

Nea Mitică îl însoţea pe Vâlceanu, în drum spre casă şi continuau să povestească… Amândoi adorau plimbările pe jos, iar discuţiile care se desfăşurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevărată delectare. Când ajungeau în faţa casei lui Costică, acesta îi spunea: Cum să te las, acum, să mergi singur acasă? Hai că vin şi te conduc! Şi aşa se conduceau unul pe altul, până terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…

În lumea nouă, unde viaţa este atât de trepidantă şi unde primează aspectul material al existenţei, nu mulţi erau cei care agreau şi savurau erudiţia şi prezenţa de spirit a lui nea Costică Vâlceanu. Cu toate că fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Autor: Octavian Curpaș

6. Brăila, Patinoar artificial acoperit – inaugurat în dec. 2008, cap. 600 locuri
7. Cârța, Patinoar artificial acoperit – finalizat și inaugurat 9 ianuarie 2012, cap. 300-400 loc
8. Buzău, Patinoar „Ice Magic” artificial acoperit  – cca. 360 locuri
9. Tg. Secuiesc, Patinoar artificial descoperit (în construcție) – funcțional, stâlpii de susținere ai clădirii  sunt montați
10. Tg. Mureș, Patinoar Artificial acoperit -  cap. aprox. 2000 loc., în construcție, structura montată, nefuncțional

Toate arenele prezentate au dimensiunile 60m/30m, 1800 metri pătrați, dimensiuni obligatorii disputării în condiții normale a meciurilor de hochei pe gheață la categoria seniori. Cele mai moderne arene din țară sunt patinoarele din Brașov și Miercurea Ciuc. La polul opus arena „Mihail Flamaropol” din capitală este într-o stare deplorabilă. Arena „Dunărea” din Galați necesită modernizări urgente a: suprafeței de joc și mantinelei, vestiarelor, toaletelor, băncuțelor de pedeapsă, izolație etc.

Alte patinoare artificiale descoperite din țară: Patinoarul „Olimpia” Ploiești, Patinoarul „Areni” Suceava, Patinoarul Artificial din Sf. Gheorghe, Patinoarul „Olimpia – Tâmpa” Brașov etc.
Mai putem menționa patinoarele acoperite din Deva, Iași, din centrele comerciale care, din câte știm, nu au suprafața de joc de 1800 metri pătrați.
A.D.P Timișoara are în proiect demararea, la începutul acestui an, a lucrărilor de construcție a unui patinoar olimpic similar celui din Brașov.

Notă. Acest top a fost realizat în funcție de numărul de locuri și faza de construcție a fiecărui patinoar.

echipa Xpress Bălăbănești

Vezi și statistica pe țări prezentată de www.eurohockey.net

În dreapta era “Sediul” și “Atelierul” meșteșugăresc (tâmplărie, rotărie, gater, fierărie), în spate saivane pentru bovine, mai sus “Velniţa”, locul în care se producea țuica de tescovină, pivnița cu o magazie era deasupra. Sus, în centrul imaginii, “Magazia mare”, o clădire impunătoare, construită din zidărie serioasă, în fața ei o platformă betonată pentru cereale și “Basculă” – o clădire mică ce adăpostea cântarul platformei și, pentru multă vreme unicul telefon din sat (unul care avea manivelă pentru apelarea centralistei din Bălăbănești). La vest, patule pentru păstrarea cerealelor (în special porumb), parcul zootehnic (în copilăria mea erau pasari, porci, oi și vaci de lapte). Un pic mai jos , spre calea ferată era un parc imens de furaje.

Ce mai este acum? Se vede in fotografie (21 mai 2011).

Câteva pâlcuri de arbuști și… vânt. A disparut tot: clădiri, fundații, stâlpi electrici de înaltă tensiune, post de transformare, teica si instalația de apă folosită pentru adăparea vitelor.

Câtă ură a fost necesară pentru a risipi TOTUL?

Cu siguranță, multe generații de acum înainte nu vor reuși să mai adune la un loc atâta bogație.

Poate doar nepoții noștri…

*CAP = Cooperativa Agricolă de Producție.

Autor: Constantin Rusu
Sursa: http://lungesti.blogspot.com/2011/05/cap.html

                                                                                     Priorități 2012 – 2016

1. Crearea de locuri de muncă prin exploatarea corespunzătoare a resurselor comunale, încurajarea inițiativelor personale și a investițiilor private, accesarea fondurilor europene.

2. Un nou tip de administrație care să cuprindă transparență totală privind: bugetul comunei, investițiile în domeniul public, întrunirile și deciziile Consiliului Local, posturile scoase la concurs etc. Cheltuirea banului public de o manieră profitabilă pentru comunitate.

3. Eliminarea nepotismului și a incopetenței – ești fidel cetățeanului și faci față cerințelor, rămâi în administrație – nu, pleci!

4. Limitarea drastică a furturilor și încălcărilor de proprietate publică și privată. Ești prins, plătești – bugetul are nevoie de resurse.

5. Apă potabilă pentru toate gospodăriile – conectarea urgentă a satelor Lungești și Bursucani la rețele de apă potabilă.

6. Program special destinat mediului ambiant care să includă: protejarea pădurilor micilor proprietari; împăduriri masive; ecologizarea zonelor afectate de reziduri; selectarea, colectarea și valorificarea deșeurilor etc. Necesități stringente: Construcția unei baze de colectare a deșeurilor. Adoptarea unor măsuri speciale, care pot fi implementate practic, de protecție a fondului forestier și a mediului înconjurător.

7. Monitorizarea educației copiilor și tinerilor printr-o colaboarare strânsă Primărie – Școală – Părinți. Măsură specială – înființarea împreună cu cadrele didactice și părinți a unui club local de meserii pentru amatori cu secții în diferite domenii: „Micul apicultor”, „Micul botanist”, „Micul radio-depanator”, „Micul cercetaș” etc.

8. Implementarea unor proiecte „de impact” pentru comunitate și comună: amenajarea unei piețe comune de desfacere a produselor locale pentru toate cele trei sate componente; transformarea schitului Zimbru și a mănăstirii Adam în destinații turistice și de pelerinaj printr-un program intens de promovare; inființarea unei grădini botanice de minimum 2 Ha; construcția unei baze sportive de care să beneficieze gratuit toți copii, tinerii și amatorii de sport; amplasarea unui monument al eroilor în satul Lungești; reamenajarea parcului Eroilor din centrul satului de reședință; construcția sau amenajarea unui punct muzeistic; amenajarea unui spațiu de agrement etc.

9. Ajutorarea familiilor cu trei sau mai mulți copii prin acordarea de facilități și ajutoare, acțiuni ce vor urmări îmbunătățirea sporului de natalitate în comună.

10. Ajutorarea bătrânilor singuri, lipsiți de suport familial, printr-un program de voluntariat coordonat de Primărie.

11. Aducerea unor cadre specializate în domeniul sănătății și educației prin acordarea unor facilități ce ar stimula stabilirea lor permanentă în comună.

12. Transformarea căminului cultural „Mihail Kogălniceanu” și a bibliotecii „G.F.Tașcă” într-un centru cultural deschis permanent publicului de toate vârstele.

Autor: Florin Munteanu

Notă. Ideile publicate mai sus reprezintă o viziune personală a unui tip de administrație de tip birocratic, funcționabilă și eficientă. Nu au nimic în comun cu administrația locală actuală. În articolele viitoare vom discuta fiecare punct în parte căutând soluții, idei, parteneri, suporteri și resurse. Așteptăm din partea bălăbăneștenilor, bursucănenilor și lungeștenilor comentarii, propuneri și soluții. În an electoral dorim să promovăm proiecte, dezbateri și măsuri indiferent de culoarea politică, pe care să le facem cunoscute alegătorilor.

Sursă foto/Photo source: http://www.enpassant.dk/chess/